Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.
Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente: „Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“
Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.
În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenunchiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.
La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează: „Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni: „Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.
Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.
No comments:
Post a Comment