Dupa batalie

A fost o victorie la limită"^[90] ar fi exclamat Wellington, după bătălia de la Waterloo. Victoria i-a costat pe anglo-aliați și pe prusaci între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți iar pe francezi între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de prizonieri. Se adaugă de partea franceză un număr foarte mare de „dispăruți”, cea mai mare parte soldați care au fugit de pe câmpul de bătălie și despre care nu s-a mai știut nimic, deci nu ar mai fi putut fi raliați pentru continuarea ostilităților. Armata franceză, "l'Armée du Nord", înceta să mai reprezinte o forță de luptă unitară sau viabilă. Cavaleria prusacă, încă destul de proaspătă, și-a putut urmări inamicul până după Genappe, trecând râul Dyle^[91]. Împăratul Napoleon avea deci în față o decizie capitală și extrem de dificilă: să încerce să ralieze trupele în jurul său și, cu armata pe care i-a pregătit-o Davout, să continue lupta, sau să se întoarcă la Paris pentru a se asigura că nu vor exista comploturi și trădări ca în 1814? Până la urmă, îngrijorările sale privitoare la consecințele politice ale înfrângerii vor avea ultimul cuvânt, astfel că Împăratul se întoarce în capitală, pentru a convinge Camerele de necesitatea continuării luptei. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea Împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon refuză să recurgă la dictatură și să dizolve Camerele și nici nu se prezintă în fața acestora pentru a încerca să le atragă de partea sa. La fel ca în urmă cu un an, el abdică în favoarea fiului său, dar Camerele refuză să ratifice această succesiune^[92]. Ele au optat pentru reprimirea lui Ludovic al XVIII-lea, iar Împăratul, dorind inițial să emigreze în Americi, a fost nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său. După o scurtă escală de aprovizionare în Anglia, este transportat de vasul „Bellerophone” peInsula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde și-a trăit restul zilelor.

În acest timp, luptele pe teatrul de ostilități belgian au continuat, totuși, până când rămășițele armatei franceze s-au retras în dezordine spre râul Sambre. Franța a fost din nou invadată de o armată uriașă a Coaliției. În ciuda disproporției forțelor, armata franceză a continuat să lupte și a câștigat chiar o serie de victorii minore; nu au reușit totuși să obțină o revanșă pentru Waterloo, așa cum doreau comandanții francezi. Rămas la comanda tuturor trupelor franceze, în vidul de putere lăsat de Împărat după abdicare, mareșalul Davout decide continuarea luptei, pentru a obține termeni cât mai buni în negocierile pentru pace ce vor urma. Scopul luptelor era în principal acela de a demonstra că armata franceză era capabilă încă de luptă. Totuși, înfrângerea de la Issy îi va determina pe francezi să accepte încetarea focului și să își retragă armata la sud de Loara.

Istoricul britanic Charles Esdaile, Profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, sintetizează patru cauze care au dus la înfrângerea francezilor pe data de 18: „Cu toate acestea, curajul nu a fost suficient [pentru francezi], patru factori împiedicând victoria tactică, care era singurul lucru pe care îl mai puteau realiza. În primul rând, ploile torențiale udaseră atât de mult câmpul de bătălie încât primele atacuri au trebuit să fie amânate până aproape de miezul zilei; în al doilea rând, rezistența oferită de armata lui Wellington a fost mult mai încrâncenată decât s-ar fi putut aștepta; în al treilea, au fost greșeli grave în modul cum au fost conduse atacurile francezilor; în al patrulea, Grouchy nu a reușit nici să îl oprească pe Blücher să se alăture lui Wellington, nici să mărșăluiască pentru a-l ajuta pe Napoleon”^[93]. Istoricul francez, Alain Pigeard, Doctor în istorie ce a publicat o serie de cărți despre istoria militară a vremii, pune accentul pe rolul mareșalului Grouchy, rezumând astfel: „În această zi funestă, Grouchy, care mărșăluise în direcția Wavre, s-a lăsat păcălit de prusaci - care nu i-au oferit decât corpul lui Thielmann, în timp ce grosul forțelor acestora pivota spre Waterloo. Poartă el responsabilitatea pentru această înfrângere, știindu-se că divizionarii săi îi cereau să meargă spre tun?”^[6]. Pe de altă parte, lucrarea de referință a lui Fierro, Palluel-Guillard și Tulard amintește de șarjele prost organizate ale lui Ney și de dispozitivul de bătălie mediocru al lui Napoleon, subliniind că, Grouchy, chiar dacă ar fi ajuns pe câmpul de bătălie, nu ar fi putut întoarce sorții unei bătălii pierdute încă de la ora 16:30, când prusacii au început să împingă înapoi dreapta franceza.