Testamentul lui Napoleon

Cândva personalitatea cea mai impunătoare a Europei, Napoleon Bonaparte, încoronat împărat al Franţei, a murit la vârsta de 51 de ani în exil, privat de putere, posesiuni şi avere. Cu toate acestea, el a scris testamentul unui împărat mărinimos, lăsând şase milioane de franci rudelor şi prietenilor, deşi el nu avea aceşti bani!

Napoleon a lăsat suma de 10.000 de franci ofiţerului francez Cantillon. Acesta avusese o tentativă plină de curaj de a-l asasina pe ducele de Wellington, cel care plănuise înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi izolarea sa ulterioară pe insula Sf. Elena. “Cantillon – scria împăratul înverşunat – avea în aceeaşi măsură dreptul să-l asasineze pe acel oligarh, precum avea acela de a mă trimite la pieire pe stânca Sf. Elena.”

Debarcând pe insula Sf. Elena pe data de 15 octombrie 1815, exilatul în vârstă de 46 de ani părea să aibă o stare bună de sănătate şi a adoptat o viaţă de rutină. El se trezea la ora nouă, lua micul dejun la zece, nu ieşea decât rareaori din casa ce-i fusese pusă la dispoziţie; servea cina la ora şapte, citea cu voce tare din clasici până la 11, apoi se culca. Monotonia acestei existenţe pentru un bărbat cândva activ, un bărbat ce încercase să cucerească toată Europa, a contribuit la deteriorarea sănătăţii lui Napoleon.

Nu este nici o îndoială că medicii lui Napoleon i-au grăbit acestuia moartea. Începând din primăvara anului 1821, Napoleon suferea dureri agonizante la stomac şi ficat. Faptul că vomita frecvent şi avea o diaree acuta îl deshidrata grav. Medicul său de atunci, Francisco Antommarchi, a început să-i administreze un vomitiv dur pe baza unui compus otravitor al antimoniului, mascat în suc de lămâie. Băutura îl făcea pe Napoleon să se svârcolească pe jos în agonie, însă administrarea a fost continuată. Un al doilea medic, Archibald Arnott, a sugerat că împăratul ar putea fi ajutat de o cantitate şi mai mare de purgativ! În prezent, logica lor pare înspăimântătoare; de fapt, purgaţia unui pacient cu cancer stomacal pare un act de-a dreptul răuvoitor. Şi criminal.

Atunci când suferinţa lui Napoleon s-a intensificat, dr. Arnott i-a administrat zece grăunţe din laxativul toxic numit calomel. În câteva ore, fostul împărat a intrat  într-o stare de inconştienţă. El a murit la ora 13:49 în data de 5 mai. Ultimele sale cuvinte au fost: “Doamne!…Franţa!… Fiul meu… Josephine!”

Mai puţin nobile, dar categorice, au fost ultimele cuvinte din testamentul său: “Mor înainte să-mi vină vremea, ucis de oligarhia engleză şi de asasinii săi plătiţi”. Această afirmaţie i-a făcut pe mulţi să-şi pună întrebarea  dacă nu cumva împăratul era otrăvit treptat de paznicii săi englezi. Rezultatele unei tehnici numită analiză cu activare de neutroni au descoperit în părul lui Napoleon o cantitate de arsenic ce depăşea de 13 ori valoarea normală. Totuşi, arsenic s-a detectat şi în solul insulei Sf. Elena şi chiar în pasta tapetului ce acoperea pereţii camerei lui Napoleon, sugerând că britanicii să-l fi otrăvit pe Napoleon, precum şi mediul înconjurător, în acelaşi timp în care propriul său medic îi pregătea înghiţitura de graţie.

Mitul lui Napoleon Bonaparte

Napoleon Buonaparte, celebrul împărat francez despre care s-a scris atât de multe, n-a existat niciodată. El este doar o simplă figură alegorică. Să vedem împreună ce ni se spune despre acest om minunat:

1) că îl chema Napoleon Bonaparte;
2) că s-a născut într-o insulă din Corsica;
3) că pe mama sa o chema Letiţia;
4) că avea trei surori şi patru fraţi, dintre care trei fraţi au devenit regi;
5) că a avut două soţii, una din ele născându-i un fiu;
6) că a pus capăt unei mari revoluţii;
7) că a avut parte de 16 mareşali imperiali, dintre care 12 erau activi;
8 ) că, în final, după ce a domnit 12 ani, a venit din Orient şi şi-a găsit sfârşitul în apele Occidentului.

1) De ce avea împăratul numele de Napoleon Buonaparte?

Precum se ştie, Soarelui i se mai spune şi “Apollon” de către poeţi; astfel, diferenţa dintre Apollon şi Napoleon nu este deloc mare. “Apollon” în limba greacă înseamnă “distrugătorul”; se pare că acest nume i-a fost dat Soarelui de către greci, datorită răului făcut lor de către Soare, atunci când o bună parte din armata greacă a fost distrusă de căldura excesivă. “Apollon” este un cuvânt identic cu “Apoleon”. Ambele cuvinte provin din verbul grecesc “apollyo” sau “apoleo” care înseamnă “a distruge”, “a nimici”.

Dar, de la “Apoleon” la “Napoleon” mai există o literă “N”. În greacă acest “N” se pronunţă “ne” sau “nai” şi înseamnă întărirea unei afirmaţii, putându-se traduce ca “adevăratul”; aşadar “Napoleon” s-ar putea traduce ca “adevăratul distrugător” sau “adevăratul Soare”.

Dar ce înseamnă “Buonaparte”, celălalt nume a lui Napoleon? El semnifică “partea cea bună”. Deci, Napoleon Buonaparte are două părţi (una malefică – “distrugătorul”, şi alta benefică – “partea cea bună”). Am putea spune că este o dualitate: zi şi noapte, lumină şi întuneric. Această alegorie a fost împrumutată de la persani: ei au imperiul lui Ahura Mazda şi imperiul lui Ahriman, adică imperiul luminii şi al binelui, şi, respectiv, imperiul întunericului şi al spiritelor rele. Astfel, că numele lui Napoleon Bonaparte pare mai degrabă desprins dintr-un mit decât dintr-o realitate istorică şi existenţială.

2) Napoleon s-a născut pe o insulă, ca şi zeul Apollo

Conform mitologiei greceşti, zeul Apollo s-a născut într-o insulă pe Mediterana (pe insula Delos). Locul de naştere al lui Napoleon se află pe insula Corsica (şi ea o insulă mediteraneană). Corsica a fost aleasă datorită poziţiei sale relative faţă de Franţa, având o poziţie similară ca cea a insulei Delos faţă de Grecia.

Pausanias l-a descris pe Apollo ca fiind un zeu egiptean, numai că asta nu înseamnă că s-a născut în Egipt, ci că egiptenii din vechime l-au venerat ca şi un zeu. Întâmplător sau nu, atât timp cât Napoleon a stat în Egipt, el a fost perceput acolo ca un personaj supranatural, ca “fiul lui Mahomed”, fiind astfel venerat şi el asemenea unui zeu.

3) Mama lui Napoleon a fost Letiţia; mama zeului Apollo a fost Leto

Se pune că pe mama împăratului Napoleon o chema Letitia. Dar numele de “Letitia” înseamnă “bucurie”, “zori”, adică lumina zorilor care împrăştie bucurie în întreaga natură. Se mai poate face încă o alegorie: zorii dau naştere Soarelui.

E remarcabil, de asemenea, faptul că mitologia greacă ne spune că mama lui Apollo a fost Letitia. Dacă romanii au transformat “Latona” din “Leto”, în secolele trecute, în lumea occidentală s-a preferat numele de “Letiţia”.

4) “Miticii” fraţi şi surori ale lui Napoleon

E interesant faptul că ni se spune faptul că Napoleon a avut trei surori. Coincidenţă sau nu, şi zeul Apollo a avut trei surori care reprezentau cele trei graţii.

În ceea ce priveşte cei patru fraţi ai lui Napoleon, ei ar putea reprezenta cele patru anotimpuri ale anului. Cei trei regi, fraţi ai lui Napoleon, au fost: Primăvara (ce a domnit peste flori), Vara (ce a domnit peste recolte) şi Toamna (ce a domnit peste fructe). Şi cum toate aceste trei anotimpuri datorează totul puternicii influenţe a Soarelui, la fel şi cei trei fraţi ai lui Napoleon şi-au datorat statutul de rege lui Napoleon. Şi un singur frate a lui Napoleon n-a ajuns rege, şi acesta este Iarna.

5) Cele două soţii ale lui Napoleon: Luna şi Pământul

Conform istoriei, Napoleon a avut două soţii, la fel cum şi Soarele a avut două soţii: Luna (conform mitologiei greceşti) şi Pământul (conform vechilor egipteni). Cu Luna, Soarele n-a avut niciun copil, pe când, cu Pământul, Soarele a avut un copil (la fel cum a avut şi Napoleon), acesta fiind Horus (fiul Lui Osiris-Soarele şi Isis-Pământul).

6) Napoleon şi Hidra

Se spune că Napoleon a pus capăt unei “boli” devastatoare care teroriza Franţa, şi care a fost denumită “hidra revoluţiei”. Se ştie că hidra a fost un monstru fabulos închipuit ca un şarpe uriaş cu mai multe capete, care, tăiate, creşteau la loc. Zeul Apollon a fost cel care în mitologia greacă i-a scăpat de greci de acest monstru care-i teroriza, ucigând această bestie. Dacă admitem că Napoleon a ucis revoluţia franceză, şi că acest cuvânt provine din latinescul “revolutus” care înseamnă “şarpe”, atunci putem înţelege mai bine asemănarea.

7) Napoleon şi cei 12 mareşali

Se spune că faimosul împărat a avut 12 mareşali imperiali. Curios, dar am putea asemăna cei 12 mareşali cu cele 12 semne zodiacale; fiecare mareşal are în subordine câte o armată şi astfel rezultă 12 armate, la fel cum armata paradisiacă din Biblie este divizată în 12 componente. Aşadar, cei 12 mareşali nu sunt decât nişte fiinţe simbolice, nu cu mult mai reale decât şeful lor.

8 ) Napoleon urmează cursul Soarelui

Precum se ştie, ni s-a spus faptul că Napoleon a venit din Orient (Egipt), pentru a domni în Franţa şi a dispare în mările Occidentale, după o domnie de 12 ani. Interesant e faptul că Napoleon urmează astfel cursul Soarelui: răsare din Est şi apune dincolo de oceanele Occidentului.

Aşadar, marele Napoleon n-a fost decât un personaj alegoric, împrumutând toate atributele de la zeul Soarelui. Şi în consecinţă, Napoleon Buonaparte, despre care atâta lume a scris atâtea lucruri, n-a existat niciodată!

P.S. Înainte de a începe să mă faceţi “nebun”, vreau să vă precizez faptul că acest articol a fost tradus şi adaptat după o lucrare publicată în anul 1827 de către Monsenieur J-B Peres şi intitulată “Cum împăratul Napoleon n-a existat niciodată sau Marea Eroare, Sursa unui infinit număr de erori văzute în istoria secolului XIX”.

Campaniile lui Napoleon

Campania din Italia (1796)[

"Napoleon trecând Alpii"
(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de cândAugustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardiadintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)\

Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.

În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin.

Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea Mediterană.

Napoleon si Hipocrat

Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor. 

Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.

Maresalii imparatului

» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit  de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului  in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.

» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“

» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.

» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.

» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.

» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.

Momente cruciale

Un carnagiu infiorator si o apetisanta rasplata

Tras pe linie moarta, numit la biroul de topografie al Comitetului Salvarii Publice, cu o leafa de mizerie, cauta cu disperare sa fie transferat la ambasada franceza de la Istanbul. Aproape muritor de foame, este amenintat cu eliminarea din armata cand din nou norocul ii surade: pe 5 octombrie 1795 (13 Vendemiaire anul 4, dupa calendarul revolutionar), regalistii din Paris se rascoala impotriva Conventiei Nationale. Revolutia este in primejdie. Paul Barras, unul dintre liderii Conventiei apeleaza, in disperare de cauza, la geniul militar al lui Napoleon. Pentru a apara guvernul, aflat in palatul Tuileries, corsicanul nu are la dispozitie decat o mana de oameni.

Cu ajutorul unui tanar ofiter pe nume Ioachim Murat, el reuseste sa puna mana pe mai multe tunuri, pe care le indreapta spre razvratiti si ordona, fara ezitare, sa se traga in ei. 1400 de regalisti sunt ucisi pe loc, restul pusi pe fuga. Patria a fost in primejdie, patria este acum salvata, spune Napoleon, deloc impresionat de carnagiul comis. Liderii noului Directorat rasufla usurati: acest tinerel de 26 de ani i-a salvat de la o moarte sigura, tocmai prin cruzimea lui. Napoleon este numit comandant al armatei de Interior si, peste sase luni, va primi importanta comanda a armatei din Italia. Si un bonus neasteptat: Barras, recunoscator junelui care vorbeste stricat frantuzeste si lupta cu o temeritate de om nebun, i-o strecoara in pat pe fosta lui amanta, Josephine de Beauharnais. Napoleon primeste darul si o va face nu peste multi ani, pe „frumoasa lui creola”, imparateasa a Frantei.

Pe puntea de la Arcole

Un alt moment crucial in cariera lui Napoleon il reprezinta batalia de la Arcole, din noiembrie 1796. Podul peste raul Alpone era puternic aparat de austrieci si orice tentativa de cucerire a lui parea din start sortita esecului. Francezii se avanta totusi, la asaltul sau; randuri, randuri, cad sub necrutatorul foc al inamicului. Batalia pare pierduta inainte de a incepe cand Napoleon, de acum general, ia un drapel si, cu sabia scoasa, se avanta spre pod, urmat de grenadierii lui. Gestul este simbolic, chiar daca in realitate, evenimentele ce au urmat nu sunt chiar cele consemnate de istorie – s-a spus ca podul a fost cucerit, gratie curajului lui Bonaparte, cand de fapt asaltul a esuat iar generalul insusi a cazut in noroiul de pe marginea apei; abia dupa doua zile de asalturi, austriecii vor fi invinsi. Si totusi, nimeni nu contesta ca Napoleon s-a avantat pe pod, privind inapoi, spre camarazii sai, indemnandu-i din priviri sa lupte alaturi de el. Curajul sau este uimitor. Mai uluitor este insa norocul avut. Un singur glonte ratacit l-ar fi putut ucide pe loc, spulberandu-i visul de glorie. In jurul lui, grenadierii cadeau, unul cate unul; el scapa fara nici o zgarietura si este in cele din urma capabil sa-si conduca trupele la victorie. Este o noua clipa astrala a lui Napoleon.

Ziua cand Cezar nu a fost asasinat

Lovitura de stat de la 18 Brumaire (9 noiembrie 1799) evidentiaza din nou norocul inepuizabil – sau mai degraba este iarasi mana destinului? – al lui Napoleon. Prezent in sedinta Consiliului celor 500, veritabil parlament al Frantei, Napoleon este acuzat ca ar vrea sa inlocuiasca un tiran – regele – cu un alt tiran – el insusi, sub obladuirea baionetelor. Sala spumega de furie, deputatii sunt porniti impotriva lui, invectivele curg, pumnalele incep sa iasa la iveala, amenintand sa curme viata acestui Cezar ce voia sa confiste revolutia. Napoleon incearca sa ia cuvantul dar, din cauze necunoscute, lesina (sa fi fost o criza de epilepsie, cum sugereaza unii istorici?). Insa Lucien Bonaparte, umbra sa proteguitoare, este acolo. El va tine un discurs, luandu-i apararea fratelui sau, care intre timp este scos pe brate din sala. Iesit la lumina, Napoleon isi revine si, furios, spune grenadierilor sai: „Am mers sa vorbesc cu deputatii si ei m-au primit cu pumnale”. Indignarea soldatilor nu cunoaste limite: inarmati, ei navalesc in sala de sedinte si isi impun punctul de vedere. La umbra baionetelor, steaua viitorului imparat incepe sa rasara.

Clipele astrale ale lui Napoleon

Excelentul scriitor care a fost Stefan Zweig vorbea, intr-una dintre cartile sale, despre „orele astrale ale omenirii”, sustinand ca istoria a fost marcata de anumite evenimente epocale, care au schimbat-o radical, transpunand-o pe un alt fagas. Situatia pare a fi valabila si pentru Napoleon Bonaparte, a carui evolutie fulminanta a fost brazdata de intamplari dintre cele mai neasteptate, puse de unii pe seama hazardului, atribuite, de altii, destinului. Ce s-ar fi intamplat cu „Micul Caporal” daca nu ar fi existat Revolutia de la 1789? Cu siguranta, ar fi ramas un modest ofiter de garnizoana, frustrat de accentul sau corsican. Dar, dupa cum vom vedea, declansarea acestui eveniment de rasunet n-a fost singurul element care a schimbat viata lui Napoleon si, odata cu ea, pe a lumii intregi.

Lupta pentru Corsica

Admis la varsta de 9 ani la Academia militara din Brienne-le-Chateau, micul corsican va trebui mai intai sa invete franceza, limba pe care nu o stia absolut deloc si pe care o va vorbi mereu cu un accent italian strident, neinvatand niciodata sa scrie corect graiul lui Voltaire. Batjocorit de colegi pentru accentul sau, „Nabulioni”, cum il alinta mama sa, isi gaseste refugiul in studiu si, desi initial voia sa devina marinar si sa se angajeze in flota... britanica, renunta si alege artileria, unde cunostintele sale de matematica se dovedesc utile. In septembrie 1785 este angajat ca sublocotenent in regimentul La Fere si duce o viata de garnizoana, mutandu-se pe rand, la Valence, Drome si Auxonne, unde il gaseste izbucnirea revolutiei.

Acesta este, am putea spune, evenimentul care i-a hotarat soarta. Si totusi, Napoleon nu ramane in Franta, spre a participa la rasturnarea regelui, pe care-l uraste, si a nobililor, carora nu le poate uita batjocura si umilintele, ci pleaca in Corsica, spre a lupta pentru eliberarea insulei de sub jugul francez, implicandu-se insa intr-o serie de conflicte cu Pasquale Paoli, liderul nationalistilor corsicani. Infrant, este obligat sa paraseasca insula. Ce s-ar fi intamplat daca Paoli ar fi fost invinsul iar Napoleon ar fi pus stapanire pe Corsica? Ar mai fi fost el tentat sa lupte vreodata pentru Franta?

Norocul incepatorului

In mod inexplicabil, desi se declarase ferm impotriva „cotropitorilor francezi”, odata ajuns pe continent, el isi atrage admiratia lui Augustin Robespierre, fratele mezin al „incoruptibilului” si este numit comandantul artileriei la asediul Toulonului. Orasul s-a razvratit impotriva guvernului republican si a fost ocupat de trupele britanice. Dar Napoleon, expert in balistica, plaseaza tunurile atat de bine incat, dupa ce portul este bombardat strasnic, britanicii se vad obligati sa-l paraseasca. Dupa un asediu in care tanarul capitan este ranit, portul Toulon cade in mainile revolutionarilor.

Curajul lui Napoleon il aduce in ochii Comitetului Salvarii Publice, care-i acorda comanda artileriei armatei franceze din Italia. Lovitura de teatru insa: protectorii sai, cei doi Robespierre, se prabusesc iar Napoleon se trezeste intemnitat, in august 1794, in Chateau d’Antibes. Spectrul ghilotinei il bantuie, mai ales dupa ce afla ca fratii Robespierre au fost executati. Si totusi, scapa ca prin farmec, dupa zece zile de cercetari. Cine si de ce a intervenit pentru el? Nu vom sti niciodata. Este o clipa astrala pentru Bonaparte, cand viata lui a atarnat de un fir de par.

Napoleon, astazi

Comertul cu „amintiri din imperiu“ isi are paradisul pe insula Elba.Napoleon se vinde ca breloc de chei, deschizator de conserve, tricou etc. la sume incepand cu 5,70 euro. Numai in Franta exista 149 de marci inregistrate cu numele lui, iar in restul lumii sunt 524 de produse branduite Napoleon, printre care branza de soia in Japonia, apa de colonie in Statele Unite, barbecue in Marea Britanie, carnati sau ciocolata in Italia.  Pana in prezent, conform estimarii istoricului Jean Tulard, exista mai multe carti despre Napoleon decat numarul zilelor scurse de la moartea acestuia. Tulard a identificat 66.795 de tomuri, publicate in lumea intrega, in care numele imparatului apare in titlu.  Traseul urmat de Napoleon la intoarcerea sa de pe insula Elba este presarata cu placi comemorative, hoteluri, pensiuni si restaurante care-si fac un titlu de glorie din faptul ca imparatul a dormit si a mancat acolo. Numeroase ghiduri si oferte turistice vin in sprijinul fanilor-pelerini.  Din 1897, de la turnarea filmului Intalnirea lui Napoleon cu Papa, realizat de Louis Lumière, ispravile micului caporal au fost imortalizate pe pelicula in peste 200 de lungmetraje. Printre actorii care au purtat palaria bicorn se numara Albert Dieudonné (1927), Charles Boyer (1937), Marlon Brando (1954), Raymond Pellegrin (1954), Rod Steiger (1970), Philippe Torreton (2003).

Foto: Guliver

FACTS

---

Napoleon Licitat

La casele de licitatie se pot achizitiona suveniruri cu preturi pentru toate buzunarele (pline).
» batista imperiala: daca va doriti o asemenea relicva patata cu sangele lui Napoleon, licitatia incepe de la 6.000 de euro;  » o lucrare dentara a imparatului: licitatie cu pornire de la 80.000 de euro; » doua ghiulele de tun cazute pe campul de batalie de la Waterloo: „doar“ 1.600 de euro bucata; » daca va doriti ordinele scrise date de imparat in ziua fatala de la Waterloo, este prea tarziu: ele au fost deja achizitionate cu 87.000 de euro (licitatia incepuse de la 6.000 de euro).

Urmasi

Prin venele lor curge si astazi sangele lui Bonaparte:  » Printul Napoleon, in varsta de 54 ani, descendent al imparatului prin Jérôme, fratele acestuia. Este astazi viceprimar al orasului Ajaccio, Corsica, fiind si singurul mostenitor al tronului imperial.  » Contele Walewski. Are 70 de ani si este urmas al contelui Alexandre Joseph Colonna (1810-1868). Colonna a fost copilul nelegitim al lui Napoleon si al contesei poloneze Maria Walewska.

Prin ce este Napoleon prezent astazi in vietile francezilor?

Liceele, create in 1802, au si in 2005 aceeasi structura pe trei nivele: primar, secundar si superior. Codul Civil, datand de peste 200 de ani, a pastrat neschimbate 1.200 de articole, dintr-un total de 2.283. Prefectii sunt si azi primii reprezentanti ai statului la nivel local, statut dobandit in timpul Consulatului. Banca Frantei, creata in 1800, numerotarea strazilor pe sistemul par-impar, canalizarea Parisului, acordarea Legiunii de Onoare (creata la 18 mai 1802), uniforma academicienilor (haina verde, introdusa la 13 mai 1801), echipa pompierilor din Paris (infiintata in urma incendiului din 1810 de la Ambasada Austriei, izbucnit in timpul unui bal dat in onoarea lui Napoleon), Muzeul Monumentelor Franceze (devenit Muzeul Napoleon in 1803 si preluat apoi de Luvru) – toate acestea sunt realizari napoleoniene care influenteaza si astazi vietile francezilor.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Detractorii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic și că datorită noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Origine si educatie

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașulAjaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline șiJérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învățafranceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

Dupa batalie

A fost o victorie la limită"^[90] ar fi exclamat Wellington, după bătălia de la Waterloo. Victoria i-a costat pe anglo-aliați și pe prusaci între 20 000 și 24 000 de oameni, morți și răniți iar pe francezi între 22 000 și 25 000 de morți și răniți, plus 9 000 de prizonieri. Se adaugă de partea franceză un număr foarte mare de „dispăruți”, cea mai mare parte soldați care au fugit de pe câmpul de bătălie și despre care nu s-a mai știut nimic, deci nu ar mai fi putut fi raliați pentru continuarea ostilităților. Armata franceză, "l'Armée du Nord", înceta să mai reprezinte o forță de luptă unitară sau viabilă. Cavaleria prusacă, încă destul de proaspătă, și-a putut urmări inamicul până după Genappe, trecând râul Dyle^[91]. Împăratul Napoleon avea deci în față o decizie capitală și extrem de dificilă: să încerce să ralieze trupele în jurul său și, cu armata pe care i-a pregătit-o Davout, să continue lupta, sau să se întoarcă la Paris pentru a se asigura că nu vor exista comploturi și trădări ca în 1814? Până la urmă, îngrijorările sale privitoare la consecințele politice ale înfrângerii vor avea ultimul cuvânt, astfel că Împăratul se întoarce în capitală, pentru a convinge Camerele de necesitatea continuării luptei. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea Împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și, după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon refuză să recurgă la dictatură și să dizolve Camerele și nici nu se prezintă în fața acestora pentru a încerca să le atragă de partea sa. La fel ca în urmă cu un an, el abdică în favoarea fiului său, dar Camerele refuză să ratifice această succesiune^[92]. Ele au optat pentru reprimirea lui Ludovic al XVIII-lea, iar Împăratul, dorind inițial să emigreze în Americi, a fost nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său. După o scurtă escală de aprovizionare în Anglia, este transportat de vasul „Bellerophone” peInsula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde și-a trăit restul zilelor.

În acest timp, luptele pe teatrul de ostilități belgian au continuat, totuși, până când rămășițele armatei franceze s-au retras în dezordine spre râul Sambre. Franța a fost din nou invadată de o armată uriașă a Coaliției. În ciuda disproporției forțelor, armata franceză a continuat să lupte și a câștigat chiar o serie de victorii minore; nu au reușit totuși să obțină o revanșă pentru Waterloo, așa cum doreau comandanții francezi. Rămas la comanda tuturor trupelor franceze, în vidul de putere lăsat de Împărat după abdicare, mareșalul Davout decide continuarea luptei, pentru a obține termeni cât mai buni în negocierile pentru pace ce vor urma. Scopul luptelor era în principal acela de a demonstra că armata franceză era capabilă încă de luptă. Totuși, înfrângerea de la Issy îi va determina pe francezi să accepte încetarea focului și să își retragă armata la sud de Loara.

Istoricul britanic Charles Esdaile, Profesor de istorie la Universitatea din Liverpool, sintetizează patru cauze care au dus la înfrângerea francezilor pe data de 18: „Cu toate acestea, curajul nu a fost suficient [pentru francezi], patru factori împiedicând victoria tactică, care era singurul lucru pe care îl mai puteau realiza. În primul rând, ploile torențiale udaseră atât de mult câmpul de bătălie încât primele atacuri au trebuit să fie amânate până aproape de miezul zilei; în al doilea rând, rezistența oferită de armata lui Wellington a fost mult mai încrâncenată decât s-ar fi putut aștepta; în al treilea, au fost greșeli grave în modul cum au fost conduse atacurile francezilor; în al patrulea, Grouchy nu a reușit nici să îl oprească pe Blücher să se alăture lui Wellington, nici să mărșăluiască pentru a-l ajuta pe Napoleon”^[93]. Istoricul francez, Alain Pigeard, Doctor în istorie ce a publicat o serie de cărți despre istoria militară a vremii, pune accentul pe rolul mareșalului Grouchy, rezumând astfel: „În această zi funestă, Grouchy, care mărșăluise în direcția Wavre, s-a lăsat păcălit de prusaci - care nu i-au oferit decât corpul lui Thielmann, în timp ce grosul forțelor acestora pivota spre Waterloo. Poartă el responsabilitatea pentru această înfrângere, știindu-se că divizionarii săi îi cereau să meargă spre tun?”^[6]. Pe de altă parte, lucrarea de referință a lui Fierro, Palluel-Guillard și Tulard amintește de șarjele prost organizate ale lui Ney și de dispozitivul de bătălie mediocru al lui Napoleon, subliniind că, Grouchy, chiar dacă ar fi ajuns pe câmpul de bătălie, nu ar fi putut întoarce sorții unei bătălii pierdute încă de la ora 16:30, când prusacii au început să împingă înapoi dreapta franceza.

Dispozitivul lui Napoleon

Neavând prea multe informații despre intențiile lui Wellington și despre dispozitivul anglo-aliat, în mare parte disimulat în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean, Împăratul își dispune trupele simetric, pentru a putea exploata orice posibilitate. Astfel:

• Aripa stângă era formată din trupele lui Reille, Corpul II de armată, care însă fusese serios uzat de bătăliile de pe data de 16, în plus, neputând să conteze pe divizia generalului Girard. Cu Girard rănit mortal la Ligny și după pierderile grele suferite, această divizie a trebuit să rămână în urmă și să se reformze. Corpul II mai cuprindea deci doar: 13 000 de baionete (diviziile Jérôme Bonaparte, Foy, Bachelu), 1 300 de călăreți (divizia de cavalerie ușoară a lui Piré) și 36 de tunuri. În spatele acestei prime linii se aflau cele două divizii ale Corpului III de Cavalerie de Rezervă (Kellermann), formate din 3 000 de dragoni, carabinieri și cuirasieriși comandate de generalii L'Héritier și Roussel d'Hurbal. Acestuia i se se adăuga divizia de cavalerie grea a Gărzii (1 600 de călăreți), sub comanda lui Guyot^[29][30].
• În centru, între Belle Alliance și Caillou, se afla rezerva, formată din Corpul VI (Georges Mouton, conte de Lobau) căruia îi mai rămăseră doar două divizii comandate respectiv de Simmer și Jannin, a treia, cea a generalului Teste, fusese detașată și oferită luiGrouchy. Astfel, Mouton mai dispunea doar de 6 000 de baionete cu 30 de tunuri, dar erau trupe proaspete, care nu luptaseră cu două zile în urmă. Mai în spate, tot în rezervă, era infanteria Gărzii Imperiale, formată din trei divizii: Friant (divizia de grenadieri pedeștri), Morand (divizia de vânători pedeștri) și Duhesme (divizia de infanterie a „Tinerei Gărzi”), în total 13 000 de infanteriști și 72 de tunuri. În fine, tot în centru se aflau și două divizii suplimentare de cavalerie ușoară, comandate de generalii Domon șiSubervie (2 000 de călăreți)^[29][30].
• Pe stânga, dincolo de șoseaua Bruxelles-Charleroi erau dispuse trupele Corpului I, comandat de contele d'Erlon, adică diviziile de infanterie Quiot (care comanda în locul generalului Allix), Donzelot, Marcognet și Durutte și, în fine, divizia de cavalerie ușoară a aceluiaș corp (aflată în fața fermelor La Papelotte și La Haye), comandată deJacquinot. În total, acest corp cuprindea 16 000 de infanteriști, peste 1 500 de călăreți și 46 de tunuri. În spatele său se aflau cuirasierii din Corpul IV de Cavalerie de Rezervă al lui Milhaud, adică 2 700 de călăreți împărțiți în două divizii comandate de Watier de Saint-Alphonse, respectiv de Delort. În fine, tot aici se afla divizia de cavalerie ușoară a Gărzii (2 000 de călăreți), comandată de generalul Lefebvre-Desnouettes^[29][30].

Împăratul francez avea la dispoziție o forță ușor superioară numeric și calitativ, mai ales în ceea ce privește artileria (268 de piese), dar acest avantaj era diminuat, din cauza faptului că trupele inamice se aflau pe teren înalt și în spatele crestei. Ca atare, francezii nu puteau folosi cu eficiență decât obuzierele, cu excepția anumitor secțiuni de pe câmpul de bătălie. La aceasta se adaugă condițiile meteorologice defavorabile: deoarece plouase abundent, noroiul format era gros, ceea ce împiedica folosirea la eficiență maximă a artileriei, mai ales la distanțe mari. Ghiulelele tunurilor, pentru a produce pierderi semnificative inamicului, trebuiau să poată ricoșa din pământul înfundat, lovind mai mulți oameni, pe măsură ce își urmau traiectoria. Acest lucru nu se putea întâmpla atunci când pământul era desfundat, caz în care ghiulelele nu puteau ricoșa și se opreau în noroi. Cavaleria franceză, deși superioară numeric (14 000 de oameni) și mult superioară ca experiență și disciplină, avea totuși dezavantajul unor cai de calitate mai slabă, dezavantaj resimțit dealtfel de toate puterile continentale după campania din Rusia, când nemiloasa iarnă rusească a răpus cea mai mare parte a cailor cu care s-a început campania^[3

Batalia de la Waterloo

Bătălia de la Waterloo^[3] a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului napoleonian.

După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și apoi bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un Corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.

Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța, așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.