Testamentul lui Napoleon

Cândva personalitatea cea mai impunătoare a Europei, Napoleon Bonaparte, încoronat împărat al Franţei, a murit la vârsta de 51 de ani în exil, privat de putere, posesiuni şi avere. Cu toate acestea, el a scris testamentul unui împărat mărinimos, lăsând şase milioane de franci rudelor şi prietenilor, deşi el nu avea aceşti bani!

Napoleon a lăsat suma de 10.000 de franci ofiţerului francez Cantillon. Acesta avusese o tentativă plină de curaj de a-l asasina pe ducele de Wellington, cel care plănuise înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi izolarea sa ulterioară pe insula Sf. Elena. “Cantillon – scria împăratul înverşunat – avea în aceeaşi măsură dreptul să-l asasineze pe acel oligarh, precum avea acela de a mă trimite la pieire pe stânca Sf. Elena.”

Debarcând pe insula Sf. Elena pe data de 15 octombrie 1815, exilatul în vârstă de 46 de ani părea să aibă o stare bună de sănătate şi a adoptat o viaţă de rutină. El se trezea la ora nouă, lua micul dejun la zece, nu ieşea decât rareaori din casa ce-i fusese pusă la dispoziţie; servea cina la ora şapte, citea cu voce tare din clasici până la 11, apoi se culca. Monotonia acestei existenţe pentru un bărbat cândva activ, un bărbat ce încercase să cucerească toată Europa, a contribuit la deteriorarea sănătăţii lui Napoleon.

Nu este nici o îndoială că medicii lui Napoleon i-au grăbit acestuia moartea. Începând din primăvara anului 1821, Napoleon suferea dureri agonizante la stomac şi ficat. Faptul că vomita frecvent şi avea o diaree acuta îl deshidrata grav. Medicul său de atunci, Francisco Antommarchi, a început să-i administreze un vomitiv dur pe baza unui compus otravitor al antimoniului, mascat în suc de lămâie. Băutura îl făcea pe Napoleon să se svârcolească pe jos în agonie, însă administrarea a fost continuată. Un al doilea medic, Archibald Arnott, a sugerat că împăratul ar putea fi ajutat de o cantitate şi mai mare de purgativ! În prezent, logica lor pare înspăimântătoare; de fapt, purgaţia unui pacient cu cancer stomacal pare un act de-a dreptul răuvoitor. Şi criminal.

Atunci când suferinţa lui Napoleon s-a intensificat, dr. Arnott i-a administrat zece grăunţe din laxativul toxic numit calomel. În câteva ore, fostul împărat a intrat  într-o stare de inconştienţă. El a murit la ora 13:49 în data de 5 mai. Ultimele sale cuvinte au fost: “Doamne!…Franţa!… Fiul meu… Josephine!”

Mai puţin nobile, dar categorice, au fost ultimele cuvinte din testamentul său: “Mor înainte să-mi vină vremea, ucis de oligarhia engleză şi de asasinii săi plătiţi”. Această afirmaţie i-a făcut pe mulţi să-şi pună întrebarea  dacă nu cumva împăratul era otrăvit treptat de paznicii săi englezi. Rezultatele unei tehnici numită analiză cu activare de neutroni au descoperit în părul lui Napoleon o cantitate de arsenic ce depăşea de 13 ori valoarea normală. Totuşi, arsenic s-a detectat şi în solul insulei Sf. Elena şi chiar în pasta tapetului ce acoperea pereţii camerei lui Napoleon, sugerând că britanicii să-l fi otrăvit pe Napoleon, precum şi mediul înconjurător, în acelaşi timp în care propriul său medic îi pregătea înghiţitura de graţie.

Mitul lui Napoleon Bonaparte

Napoleon Buonaparte, celebrul împărat francez despre care s-a scris atât de multe, n-a existat niciodată. El este doar o simplă figură alegorică. Să vedem împreună ce ni se spune despre acest om minunat:

1) că îl chema Napoleon Bonaparte;
2) că s-a născut într-o insulă din Corsica;
3) că pe mama sa o chema Letiţia;
4) că avea trei surori şi patru fraţi, dintre care trei fraţi au devenit regi;
5) că a avut două soţii, una din ele născându-i un fiu;
6) că a pus capăt unei mari revoluţii;
7) că a avut parte de 16 mareşali imperiali, dintre care 12 erau activi;
8 ) că, în final, după ce a domnit 12 ani, a venit din Orient şi şi-a găsit sfârşitul în apele Occidentului.

1) De ce avea împăratul numele de Napoleon Buonaparte?

Precum se ştie, Soarelui i se mai spune şi “Apollon” de către poeţi; astfel, diferenţa dintre Apollon şi Napoleon nu este deloc mare. “Apollon” în limba greacă înseamnă “distrugătorul”; se pare că acest nume i-a fost dat Soarelui de către greci, datorită răului făcut lor de către Soare, atunci când o bună parte din armata greacă a fost distrusă de căldura excesivă. “Apollon” este un cuvânt identic cu “Apoleon”. Ambele cuvinte provin din verbul grecesc “apollyo” sau “apoleo” care înseamnă “a distruge”, “a nimici”.

Dar, de la “Apoleon” la “Napoleon” mai există o literă “N”. În greacă acest “N” se pronunţă “ne” sau “nai” şi înseamnă întărirea unei afirmaţii, putându-se traduce ca “adevăratul”; aşadar “Napoleon” s-ar putea traduce ca “adevăratul distrugător” sau “adevăratul Soare”.

Dar ce înseamnă “Buonaparte”, celălalt nume a lui Napoleon? El semnifică “partea cea bună”. Deci, Napoleon Buonaparte are două părţi (una malefică – “distrugătorul”, şi alta benefică – “partea cea bună”). Am putea spune că este o dualitate: zi şi noapte, lumină şi întuneric. Această alegorie a fost împrumutată de la persani: ei au imperiul lui Ahura Mazda şi imperiul lui Ahriman, adică imperiul luminii şi al binelui, şi, respectiv, imperiul întunericului şi al spiritelor rele. Astfel, că numele lui Napoleon Bonaparte pare mai degrabă desprins dintr-un mit decât dintr-o realitate istorică şi existenţială.

2) Napoleon s-a născut pe o insulă, ca şi zeul Apollo

Conform mitologiei greceşti, zeul Apollo s-a născut într-o insulă pe Mediterana (pe insula Delos). Locul de naştere al lui Napoleon se află pe insula Corsica (şi ea o insulă mediteraneană). Corsica a fost aleasă datorită poziţiei sale relative faţă de Franţa, având o poziţie similară ca cea a insulei Delos faţă de Grecia.

Pausanias l-a descris pe Apollo ca fiind un zeu egiptean, numai că asta nu înseamnă că s-a născut în Egipt, ci că egiptenii din vechime l-au venerat ca şi un zeu. Întâmplător sau nu, atât timp cât Napoleon a stat în Egipt, el a fost perceput acolo ca un personaj supranatural, ca “fiul lui Mahomed”, fiind astfel venerat şi el asemenea unui zeu.

3) Mama lui Napoleon a fost Letiţia; mama zeului Apollo a fost Leto

Se pune că pe mama împăratului Napoleon o chema Letitia. Dar numele de “Letitia” înseamnă “bucurie”, “zori”, adică lumina zorilor care împrăştie bucurie în întreaga natură. Se mai poate face încă o alegorie: zorii dau naştere Soarelui.

E remarcabil, de asemenea, faptul că mitologia greacă ne spune că mama lui Apollo a fost Letitia. Dacă romanii au transformat “Latona” din “Leto”, în secolele trecute, în lumea occidentală s-a preferat numele de “Letiţia”.

4) “Miticii” fraţi şi surori ale lui Napoleon

E interesant faptul că ni se spune faptul că Napoleon a avut trei surori. Coincidenţă sau nu, şi zeul Apollo a avut trei surori care reprezentau cele trei graţii.

În ceea ce priveşte cei patru fraţi ai lui Napoleon, ei ar putea reprezenta cele patru anotimpuri ale anului. Cei trei regi, fraţi ai lui Napoleon, au fost: Primăvara (ce a domnit peste flori), Vara (ce a domnit peste recolte) şi Toamna (ce a domnit peste fructe). Şi cum toate aceste trei anotimpuri datorează totul puternicii influenţe a Soarelui, la fel şi cei trei fraţi ai lui Napoleon şi-au datorat statutul de rege lui Napoleon. Şi un singur frate a lui Napoleon n-a ajuns rege, şi acesta este Iarna.

5) Cele două soţii ale lui Napoleon: Luna şi Pământul

Conform istoriei, Napoleon a avut două soţii, la fel cum şi Soarele a avut două soţii: Luna (conform mitologiei greceşti) şi Pământul (conform vechilor egipteni). Cu Luna, Soarele n-a avut niciun copil, pe când, cu Pământul, Soarele a avut un copil (la fel cum a avut şi Napoleon), acesta fiind Horus (fiul Lui Osiris-Soarele şi Isis-Pământul).

6) Napoleon şi Hidra

Se spune că Napoleon a pus capăt unei “boli” devastatoare care teroriza Franţa, şi care a fost denumită “hidra revoluţiei”. Se ştie că hidra a fost un monstru fabulos închipuit ca un şarpe uriaş cu mai multe capete, care, tăiate, creşteau la loc. Zeul Apollon a fost cel care în mitologia greacă i-a scăpat de greci de acest monstru care-i teroriza, ucigând această bestie. Dacă admitem că Napoleon a ucis revoluţia franceză, şi că acest cuvânt provine din latinescul “revolutus” care înseamnă “şarpe”, atunci putem înţelege mai bine asemănarea.

7) Napoleon şi cei 12 mareşali

Se spune că faimosul împărat a avut 12 mareşali imperiali. Curios, dar am putea asemăna cei 12 mareşali cu cele 12 semne zodiacale; fiecare mareşal are în subordine câte o armată şi astfel rezultă 12 armate, la fel cum armata paradisiacă din Biblie este divizată în 12 componente. Aşadar, cei 12 mareşali nu sunt decât nişte fiinţe simbolice, nu cu mult mai reale decât şeful lor.

8 ) Napoleon urmează cursul Soarelui

Precum se ştie, ni s-a spus faptul că Napoleon a venit din Orient (Egipt), pentru a domni în Franţa şi a dispare în mările Occidentale, după o domnie de 12 ani. Interesant e faptul că Napoleon urmează astfel cursul Soarelui: răsare din Est şi apune dincolo de oceanele Occidentului.

Aşadar, marele Napoleon n-a fost decât un personaj alegoric, împrumutând toate atributele de la zeul Soarelui. Şi în consecinţă, Napoleon Buonaparte, despre care atâta lume a scris atâtea lucruri, n-a existat niciodată!

P.S. Înainte de a începe să mă faceţi “nebun”, vreau să vă precizez faptul că acest articol a fost tradus şi adaptat după o lucrare publicată în anul 1827 de către Monsenieur J-B Peres şi intitulată “Cum împăratul Napoleon n-a existat niciodată sau Marea Eroare, Sursa unui infinit număr de erori văzute în istoria secolului XIX”.

Campaniile lui Napoleon

Campania din Italia (1796)[

"Napoleon trecând Alpii"
(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de cândAugustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardiadintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)\

Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.

În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin.

Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea Mediterană.

Napoleon si Hipocrat

Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor. 

Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.

Maresalii imparatului

» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit  de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului  in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.

» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“

» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.

» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.

» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.

» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.

Momente cruciale

Un carnagiu infiorator si o apetisanta rasplata

Tras pe linie moarta, numit la biroul de topografie al Comitetului Salvarii Publice, cu o leafa de mizerie, cauta cu disperare sa fie transferat la ambasada franceza de la Istanbul. Aproape muritor de foame, este amenintat cu eliminarea din armata cand din nou norocul ii surade: pe 5 octombrie 1795 (13 Vendemiaire anul 4, dupa calendarul revolutionar), regalistii din Paris se rascoala impotriva Conventiei Nationale. Revolutia este in primejdie. Paul Barras, unul dintre liderii Conventiei apeleaza, in disperare de cauza, la geniul militar al lui Napoleon. Pentru a apara guvernul, aflat in palatul Tuileries, corsicanul nu are la dispozitie decat o mana de oameni.

Cu ajutorul unui tanar ofiter pe nume Ioachim Murat, el reuseste sa puna mana pe mai multe tunuri, pe care le indreapta spre razvratiti si ordona, fara ezitare, sa se traga in ei. 1400 de regalisti sunt ucisi pe loc, restul pusi pe fuga. Patria a fost in primejdie, patria este acum salvata, spune Napoleon, deloc impresionat de carnagiul comis. Liderii noului Directorat rasufla usurati: acest tinerel de 26 de ani i-a salvat de la o moarte sigura, tocmai prin cruzimea lui. Napoleon este numit comandant al armatei de Interior si, peste sase luni, va primi importanta comanda a armatei din Italia. Si un bonus neasteptat: Barras, recunoscator junelui care vorbeste stricat frantuzeste si lupta cu o temeritate de om nebun, i-o strecoara in pat pe fosta lui amanta, Josephine de Beauharnais. Napoleon primeste darul si o va face nu peste multi ani, pe „frumoasa lui creola”, imparateasa a Frantei.

Pe puntea de la Arcole

Un alt moment crucial in cariera lui Napoleon il reprezinta batalia de la Arcole, din noiembrie 1796. Podul peste raul Alpone era puternic aparat de austrieci si orice tentativa de cucerire a lui parea din start sortita esecului. Francezii se avanta totusi, la asaltul sau; randuri, randuri, cad sub necrutatorul foc al inamicului. Batalia pare pierduta inainte de a incepe cand Napoleon, de acum general, ia un drapel si, cu sabia scoasa, se avanta spre pod, urmat de grenadierii lui. Gestul este simbolic, chiar daca in realitate, evenimentele ce au urmat nu sunt chiar cele consemnate de istorie – s-a spus ca podul a fost cucerit, gratie curajului lui Bonaparte, cand de fapt asaltul a esuat iar generalul insusi a cazut in noroiul de pe marginea apei; abia dupa doua zile de asalturi, austriecii vor fi invinsi. Si totusi, nimeni nu contesta ca Napoleon s-a avantat pe pod, privind inapoi, spre camarazii sai, indemnandu-i din priviri sa lupte alaturi de el. Curajul sau este uimitor. Mai uluitor este insa norocul avut. Un singur glonte ratacit l-ar fi putut ucide pe loc, spulberandu-i visul de glorie. In jurul lui, grenadierii cadeau, unul cate unul; el scapa fara nici o zgarietura si este in cele din urma capabil sa-si conduca trupele la victorie. Este o noua clipa astrala a lui Napoleon.

Ziua cand Cezar nu a fost asasinat

Lovitura de stat de la 18 Brumaire (9 noiembrie 1799) evidentiaza din nou norocul inepuizabil – sau mai degraba este iarasi mana destinului? – al lui Napoleon. Prezent in sedinta Consiliului celor 500, veritabil parlament al Frantei, Napoleon este acuzat ca ar vrea sa inlocuiasca un tiran – regele – cu un alt tiran – el insusi, sub obladuirea baionetelor. Sala spumega de furie, deputatii sunt porniti impotriva lui, invectivele curg, pumnalele incep sa iasa la iveala, amenintand sa curme viata acestui Cezar ce voia sa confiste revolutia. Napoleon incearca sa ia cuvantul dar, din cauze necunoscute, lesina (sa fi fost o criza de epilepsie, cum sugereaza unii istorici?). Insa Lucien Bonaparte, umbra sa proteguitoare, este acolo. El va tine un discurs, luandu-i apararea fratelui sau, care intre timp este scos pe brate din sala. Iesit la lumina, Napoleon isi revine si, furios, spune grenadierilor sai: „Am mers sa vorbesc cu deputatii si ei m-au primit cu pumnale”. Indignarea soldatilor nu cunoaste limite: inarmati, ei navalesc in sala de sedinte si isi impun punctul de vedere. La umbra baionetelor, steaua viitorului imparat incepe sa rasara.

Clipele astrale ale lui Napoleon

Excelentul scriitor care a fost Stefan Zweig vorbea, intr-una dintre cartile sale, despre „orele astrale ale omenirii”, sustinand ca istoria a fost marcata de anumite evenimente epocale, care au schimbat-o radical, transpunand-o pe un alt fagas. Situatia pare a fi valabila si pentru Napoleon Bonaparte, a carui evolutie fulminanta a fost brazdata de intamplari dintre cele mai neasteptate, puse de unii pe seama hazardului, atribuite, de altii, destinului. Ce s-ar fi intamplat cu „Micul Caporal” daca nu ar fi existat Revolutia de la 1789? Cu siguranta, ar fi ramas un modest ofiter de garnizoana, frustrat de accentul sau corsican. Dar, dupa cum vom vedea, declansarea acestui eveniment de rasunet n-a fost singurul element care a schimbat viata lui Napoleon si, odata cu ea, pe a lumii intregi.

Lupta pentru Corsica

Admis la varsta de 9 ani la Academia militara din Brienne-le-Chateau, micul corsican va trebui mai intai sa invete franceza, limba pe care nu o stia absolut deloc si pe care o va vorbi mereu cu un accent italian strident, neinvatand niciodata sa scrie corect graiul lui Voltaire. Batjocorit de colegi pentru accentul sau, „Nabulioni”, cum il alinta mama sa, isi gaseste refugiul in studiu si, desi initial voia sa devina marinar si sa se angajeze in flota... britanica, renunta si alege artileria, unde cunostintele sale de matematica se dovedesc utile. In septembrie 1785 este angajat ca sublocotenent in regimentul La Fere si duce o viata de garnizoana, mutandu-se pe rand, la Valence, Drome si Auxonne, unde il gaseste izbucnirea revolutiei.

Acesta este, am putea spune, evenimentul care i-a hotarat soarta. Si totusi, Napoleon nu ramane in Franta, spre a participa la rasturnarea regelui, pe care-l uraste, si a nobililor, carora nu le poate uita batjocura si umilintele, ci pleaca in Corsica, spre a lupta pentru eliberarea insulei de sub jugul francez, implicandu-se insa intr-o serie de conflicte cu Pasquale Paoli, liderul nationalistilor corsicani. Infrant, este obligat sa paraseasca insula. Ce s-ar fi intamplat daca Paoli ar fi fost invinsul iar Napoleon ar fi pus stapanire pe Corsica? Ar mai fi fost el tentat sa lupte vreodata pentru Franta?

Norocul incepatorului

In mod inexplicabil, desi se declarase ferm impotriva „cotropitorilor francezi”, odata ajuns pe continent, el isi atrage admiratia lui Augustin Robespierre, fratele mezin al „incoruptibilului” si este numit comandantul artileriei la asediul Toulonului. Orasul s-a razvratit impotriva guvernului republican si a fost ocupat de trupele britanice. Dar Napoleon, expert in balistica, plaseaza tunurile atat de bine incat, dupa ce portul este bombardat strasnic, britanicii se vad obligati sa-l paraseasca. Dupa un asediu in care tanarul capitan este ranit, portul Toulon cade in mainile revolutionarilor.

Curajul lui Napoleon il aduce in ochii Comitetului Salvarii Publice, care-i acorda comanda artileriei armatei franceze din Italia. Lovitura de teatru insa: protectorii sai, cei doi Robespierre, se prabusesc iar Napoleon se trezeste intemnitat, in august 1794, in Chateau d’Antibes. Spectrul ghilotinei il bantuie, mai ales dupa ce afla ca fratii Robespierre au fost executati. Si totusi, scapa ca prin farmec, dupa zece zile de cercetari. Cine si de ce a intervenit pentru el? Nu vom sti niciodata. Este o clipa astrala pentru Bonaparte, cand viata lui a atarnat de un fir de par.